Era într-o zi călduță de martie, în care primăvara generoasă își arăta soarele din ce în ce mai mult. Era într-o după-amiază obișnuită (sau nu) de luni. Două prietene se întâlniră la cafeneaua la care-și dădeau întâlnire de obicei după serviciu, își comandară două cafele și se așezară la o masă afară pe terasă. Una din ele își aprinse tacticos o țigară și îi zise celeilalte:
– Fată, ieri m-am întâlnit cu tipul ăla cu care vorbeam eu de două săptămâni pe messenger și ce crezi? E mai scund decât mine cu un cap. Am stat la un suc și am plecat acasă, i-am zis că nu mă simt bine. Săptămâna trecută m-am întâlnit cu Vlad, m-a scos la un film și apoi am luat cina în oraș. Numai eu am vorbit, i-am scos cuvintele cu cleștele, e prea timid. Marian de care chiar îmi plăcea, nu-mi mai răspunde la telefon și am impresia că ori e însurat, ori are iubită. Se comportă dubios câteodată și am tras eu concluzia asta.
– Stai, fată, că-ți fac eu cunoștință cu Sergiu. E băiat bun. Și gătește bine. N-ai văzut pozele lui cu mâncare?
– Nu-mi place, fată. Vorbește prea mult, mă întrece și pe mine. Sunt disperată, fată! Nu reușesc de nicio culoare să-mi găsesc și eu pe cineva și dacă e să fie vreunul, trebuie să fie ceva necurat la mijloc… ori e însurat, ori are gagică, ori e vreun obsedat. Pe matrimoniale nu mai pot să mă bag, știi de ce, de când cu criza, treaba aia cu anunțurile, care naiba știe de ce, cum și până când o să mai dureze. Nimeni nu zice nimic. Nu mai există anunțuri și parcă toți și toate au luat-o razna. Inclusiv eu. Aveam mai multe șanse poate cu matrimonialele.
– Da, fată. Și pe mine mă disperă treaba asta cu anunțurile. Știi că îmi caut alt job, ți-am zis. Nu mai suport figurile și văicărelile șefei mele. Toată ziua stau în stres acolo, ore lucrate peste program și neplătite. Nu mai am timp de nimic, nu mi-am mai făcut o ciorbă de o juma’ de an, cred. N-am mai ieșit prin oraș de o lună de zile. Cu voi ce mă mai văd la o cafea. Apropo a zis și Diana că vine. Trebuie să apară. Așa, deci, cum ziceam, trebuie neapărat să-mi schimb locul de muncă. Nu mai pot să trăiesc așa, asta nu e viață. Muncă, casă, muncă, casă. Ajung acasă, mănânc (câteodată nici asta), fac un duș rapid și la culcare. A doua zi o iau de la capăt. Și bun, sunt hotărâtă, vreau să plec de acolo, dar unde mă duc? Unde mă angajez? Anunțuri nu mai există, pile și relații n-am, eu vânzătoare nu mă angajez cu alea trei facultăți ale mele. Numai “căutăm vânzătoare” aud, pe la magazine, că doar pe alea le frecventez, de altceva n-am timp. Ce naiba să fac? Să m-apuc să bat la pas orașul să-mi găsesc serviciu? Și când? Seara la 7, după muncă? Dimineața când de abia mă trezesc de oboseală și aș vrea să dorm mai mult? Trebuie să-mi iau o zi liberă sau mai multe că cine știe dacă găsesc ceva din prima zi. Și pot să-mi iau așa când vreau eu liber, mai ales acum că avem proiectul ăla important cu care-mi face capu’ mare șefă-mea?
Caut job nou. Fără șef dacă se poate…
Uite-o pe Diana!
– Ce fac fetele? Sper că nu așa rău ca mine…
– Ei da, stai liniștită că nu eșți singura. Bine ai venit în clubul nefericitelor din orașul nefericiților! Ce crezi, mai e careva fericit în orașul asta? E mare balamuc, toate sunt date peste cap, nu mai merge nimic bine. Așa… zi, ce mai învârți? Cu ce te mai lauzi?
– Eh, cu o pereche de pantofi ruptă și vreo 15 km bătuți azi prin oraș. Îmi caut chirie pentru că proprietăreasa vinde garsoniera în care stau și cum nu mai sunt anunțuri a trebuit să iau la pas tot orașul. Am mers până mi-au sărit flecurile, nu vedeți? Ieri vreo 10 km. Azi am bătut recordul: 15. Am vizionat vreo zece garsoniere și nu am găsit nimic pe placul meu.
Închiriez garsonieră super spațioasă și confortabilă…
Apropo, dacă nu găsesc nimic într-o săptămână, la una dintre voi mă mut. Mă primiți?
– Da, las’ că vedem noi.
– Incredibil ce cozi sunt la agențiile imobiliare! Dacă nu mai sunt anunțuri de vânzări și închirieri, ca să vezi prețul, zona etc. și să-ți poți face și tu ca omul o programare pentru vizionare, toți se duc la agențiile imobiliare și se formează niște cozi imense. Agențiile nu mai fac față, unele lucrează peste program, altele s-au închis momentan sau definitiv. Paul, nepotul lu’ tanti Aglaia și-a luat mobilă nouă și nu a reușit să scape de aia veche pentru că nu a găsit cumpărător și nici s-o arunce nu vrea pentru că e bună mobila. I-a venit comanda de mobilă nouă și a trebuit să o scoată afară pe scară pe cea veche; a mai dus o parte la mă-sa, pe la rude, dar unde să țină și ei atâtea? Și o știți pe Miki, nu? Mihaela, mă, colega mea din liceu cu care mai ieșeam noi astă-vară, profesoara de germană. Și ea e disperată că nu mai are elevi la meditații. Dă meditații la doi copii acum, dar în curând o să termine cu ei. Din vorbă în vorbă, pe la prieteni și cunoștințe, nu a găsit nimic. Cu meditațiile ce i se mai rotunjeau și ei veniturile că salariul de profesor e mic…
– Da, soro. Și Radu, maseurul e în aceeași situație. Nu mai are clienți. Doar câțiva, aia mai vechi și fideli, dar clientelă nouă… nexam. Se baza foarte mult pe anunțurile de la rubrica “prestări servicii”. De acolo îi mai veneau clienți noi.
– Tu ce mai zici, Ileană, cu te mai lauzi?
– Cu ce să mă laud, fată? Că-s în continuare burlaciță și probabil c-așa o să mor, fată bătrână?! Și înainte să mor o să fiu o babă de aia care îngrijește 20 de pisici și dă pâine la porumbei prin parcuri. Adio matrimoniale! Adio Făt-Frumos!
– Dar tu, Măriuco?
– Io mă laud cu vreo 12 ore pe zi lucrate pentru patroană. Aha, ai auzit bine! Ieri am bătut și eu un record. Ce, credeai că numai tu cu kilometrii tăi?? 12 ore, da! Și cu o viață de rahat mă mai laud. Îmi caut job. Ai auzit, ați auzit de ceva și pentru mine? Să vă arăt ce cărți mi-am luat: Cum să ne descurcăm cu persoanele toxice (șefă-mea e una dintre ele), Fericit în trei pași și Cum să-ți găsești jobul potrivit. Până și-n librării erau cozi. Nu credeam că sunt atâția oameni care citesc… Peste tot sunt cozi. E un haos total în oraș.
– Nu știu nimic, dar dacă aud ceva, îți zic, normal.
– Nu vreți să facem o mică plimbare? zise Ileana. Traversăm în centru vechi și facem o plimbare boemă de seară.
– Ce plimbare boemă, femeie? Visezi la cai verzi pe pereți, la feți frumoși și acum și la plimbări boeme?!Tu nu ai văzut ce e prin oraș? Și nu ți-am spus că nu mai am flecuri la pantofi?? Sunt frântă! Dacă nu mai pot să merg, mă luați în cârcă pe rând.
Cele trei prietene o luară încet–încet la pas, traversară spre centru vechi al orașului și se opriră la o tarabă cu bijuterii handmade. De la taraba din stânga lor, auziră o discuție între un vânzător de cosmetice naturale și unul de ceasuri. Vânzătorul de cosmetice se plângea că de când se sistaseră anunțurile trebuia să-și mute taraba la două săptămâni ca să facă vânzări și să acopere o clientelă mai mare sau chiar să se ducă în alt oraș ca să vândă, deși nu prea era rentabil. Niciunul dintre ei nu-și permitea să deschidă un magazin, chiriile erau prea mari și oricum de abia găseai acum o chirie. Vânzătorul de ceasuri zicea că își închide în curând afacerea pentru că-i merge foarte prost.
Hai la bijuterii!… Handmade!… Parfumuri ieftine, parfumuri de firmă!… Telefoane, telefoane, telefoane! Cosmetice naturale… Așa era aproape zilnic pe străzi, mare forfotă și agitație. Fiecare încerca să-și vândă marfa cum putea.
Ia promoția, neamule!
– Ne-am întors în evul mediu, fetelor, zise Măriuca.
Ceea ce fusese odată cel mai frumos loc de promenadă al locuitorilor, ajunsese acum un mare talcioc, mai ceva ca Istanbulul. De fapt, Istanbulul era nimic pe lângă ce ajunsese orașul acesta. Străduțele pietruite și melancolice de odinioară erau acum împânzite de vânzători de tot felul. Și nu numai acolo, în tot orașul. Clădirile vechi ce păstrau în arhitectura lor romantismul vremurilor trecute erau pline de afișe lipite unele lângă altele de către vânzători sau cumpărători. Nici turiștii nu mai veneau, evitau orașul. Turismul scăzuse și el drastic pe fondul crizei anunțurilor.
În unele domenii crescuseră vânzările, mai ales în cazul celor care dispuneau de magazine fizice, de showroom-uri, dar personalul era suprasolicitat, se creau cozi infernale și aveau loc tot felul de incidente neplăcute. Crescuseră și prețurile foarte mult. În același timp era o criză de personal în marile companii. Pentru că nu mai puteau posta anunțuri, companiile se confruntau cu lipsă de candidați pentru posturile libere. Iar fără anunțuri, oameni în căutarea unui loc de muncă, nu știau unde să meargă, unde să caute.
Micii întreprinzători înainte să-și închidă afacerile, mai încercau o ultimă oportunitate de a-și menține business-urile, ieșind în stradă cu produsele la tarabe. Cei mai afectați erau cei care trăiau din anunțuri, cei care nu aveau magazine fizice unde să-și expună marfa, cei care se bazau foarte mult pe vânzările din anunțuri. Poliția dădea amenzi în stânga-dreapta, dar erau zile în care se opreau din amendat pentru că nu mai făceau față și deja amendaseră juma’ de oraș.
Haine de damă… Jucării pentru copii… Încălțăminte, cumpărați încălțăminte de calitate!… Unelte, scule, electrice și sanitare! Reparații diverse! Ia promoția!
Cumpărați vise! Hai la vise! Cumpărați vise!
Visul locuitorilor era ca anunțurile să revină și totul să reintre pe un făgaș normal, să se reîntoarcă la viața de dinainte de criză. De abia acum înțeleseseră cu toții cât de importante erau anunțurile în secolul XXI și că nimic nu mai mergea bine fără ele. Pentru că în orice societate sănătoasă, anunțurile de mică publicitate au un rol esențial.
P.S: Această povestire nu este un fapt real, ci doar un exercițiu de imaginație ca să vedem cum ar fi lumea în zilele noastre fără anunțuri.
Articol înscris la Spring SuperBlog 2019, proba nr.3, sponsor Anuntul Telefonic
Chestiuni Serioase 